Când nu e totul roz

Sunt zile în care te gândești cum și unde să fugi. Să te ascunzi într-un colț și să fii doar tu cu gândurile tale. Fără grija mesei de seară, a hainelor de grădiniță sau a durerilor de dinți. Adică practic fără copii.

Cine e părinte și spune că nu a simțit măcar o dată asta, minte. Sau se minte pe sine. Părinți sau nu, oameni suntem. Avem voie la momente de rătăcire fără copii. De fapt, chiar avem nevoie de momentele astea.

Dacă lucrezi e ușor. Că mai pleci la serviciu, te mai relaxezi, mai vorbești cu oamenii mari. Te mai deconectezi.

Când ești acasă cu ei toată ziua vine partea mai grea. E un job care îți ocupă tot timpul, 24/7. Și când mănânci, și când mergi la baie, uneori chiar și când dormi.

La Cosmin am simțit momentele astea pe la 8 luni. Până atunci mai ieșeam cu el prin parc, mă vedeam cu fetele, mai scăpam și singură câteva ore pe săptămână. Dar, după ce fetele au revenit la muncă, ieșirile s-au mai rărit. Combinat cu o săptămână de mârâială continuă (fără exagerare) a lui Cosmin, eu simțeam că o iau pe câmpii. Așa am început de altfel și căutările de bonă.

Acum, cu doi, se pare că am ajuns mai repede la fuga în lume. Adică fix la jumătatea timpului, că tocmai ce am sărbătorit 4 luni de Ema. Și nu că ar fi ea un copil extenuant, departe de mine gândul ăsta. Dimpotrivă, este definiția copilului cuminte. Doar că nu prea mai am orele mele de deconectare.

Socotind, acum ies mult mai mult și mai cu folos decât în primele luni cu Cosmin. Doar că sunt mereu cu ea după mine. Practic e o  continuare a mea. Ceea ce e minunat și superb, până când îți dai seama că vrei să respiri puțin singură.

Și începi să mârâi și tu. La ăia mici, la ăia mari, care ți se nimerește în cale. Mai iei un magneziu, mai mănânci o ciocolată, parcă e mai bine puțin. Mai merge ăla mare la grădiniță, te mai înviorezi puțin. Acum trebuie doar să aducem întăriri (aka bunici) care să o plimbe puțin pe cea mică. Că prea era situația albastră când am început să scriu postarea,

Dacă aveţi ceva de comentat