Fac eu, fac eu

Am fost avertizați că o să vină perioada asta. Mama lui Felix încă își mai amintește când era el mic și vroia să facă tot, orice.

Am ajuns de câteva săptămâni aici. În locul și momentul în care începe independența copilului nostru. Și vocalizarea acestei independențe se face prin toate mijloacele de care dispune – strigat, gesticulat, împins, tras din mână.

Mai întâi se uită curios să vadă ce facem. Pun legumele în oală sau rufele în mașina de spălat; îmi iau un tricou din dulap; arunc scutecul la coș; îi deschei fermoarul sau îi pun pastă pe periuța de dinți; și altele, și altele – pe toate le observă foarte atent. Asta e prima fază. Liniștea dinaintea furtunii, mai exact.

Apoi strigă și se bate cu palma în piept să ne atragă atenția că vrea și el să facă. Dacă e posibil, îl lăsăm. Mai întâi am vrea noi (cu mintea noastră îngustă) să îi arătăm și să încercăm împreună. De cele mai multe ori nu reușim, pentru că nu ne putem înțelege cu el. E atât de nerăbdător că nu îi pasă că habar n-are ce trebuie să facă.

Urmează încercările. Partea bună este că dacă nu îi iese, de cele mai multe ori mă lasă să îi arăt. Și încercăm împreună până ajungem la un rezultat. Mulțumim bunicii că l-a învățat ce înseamnă cuvântul răbdare. Nu mă înțelegeți greșit, nu deține această calitate, dar când îi zic cu răbdare, măcar știe că trebuie să încetinească și să pună frână. Nu vă povestesc de partea proastă, că aia se traduce prin nervi, lacrimi și supărare (măcar se întâmplă rar).

Ei, și din momentul în care a învățat ceva-ul respectiv, el devine the master of it. Asta înseamnă că de fiecare dată când repetăm acțiunea, vrea el. Și dacă nu îl lăsăm, pentru că ne grăbim sau pentru că nu ne prindem la timp, începe scandalul. Și nu se oprește până nu îl lăsăm să ne ajute. Uite așa a plâns cu lacrimi și suspine când Felix s-a grăbit să arunce un scutec la coș în locul lui. Sau când și-a dat singur ochelarii jos înainte de somn. Sau când am desfăcut eu capacul de la pasta de dinți.

Cum rezolvăm situația? Simplu – dăm timpul înapoi. Adică scoatem scutecul din coș, ne punem ochelarii înapoi la ochi sau punem capacul la pasta de dinți. Și îl lăsăm să ne ajute cât de mult și cât de des vrea.

Ce e frumos la perioada asta (în afară de evidentul bebelușul meu nu mai e bebeluș) este că putem depăși momente grele profitând de dorința lui de a face singur chestii. Nu vrea să plecăm de afară pentru că moto, în schimb e de acord să își pună singur motoreta în portbagaj și să o lase să se odihnească acolo. Nu îi mai place să stea la schimbat de scutec, dar e de acord să îl punem dacă ne ajută el la prins scaiul. La fel și hainele, sunt tolerate dacă se îmbracă singur (aproape).

Plus că profităm la maxim de dorința de ajutor și îl punem la treabă prin casă. De la pornit mașinile de spălat, la pus și scos rufe, aspirat sau cărat sticle și telefoane de colo-colo – fac eu, fac eu. Și noi stăm și ne uităm și admirăm.

Dacă aveţi ceva de comentat