Două minute

Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat după ce am născut este că nu suport să aud copii plângând.

Am auzit odată o mamă povestind cum și-a învățat ea fetița să doarmă singură în cameră când avea trei luni. Aparent simplu – a pus-o în pătuț și a lăsat-o să plângă trei seri. La început 16 minute, după aia 9 și în ultima seară 2-3 minute. După aia, gata, fetița adormea și dormea singură fără probleme. Am râs atunci, mi se părea amuzant să stai să cronometrezi cât a plâns copilul.

Când avea Cosmin 4-5 luni și plecam de la Palas cu mașina, a început să plângă înainte să ieșim din parcare. A durat, pe ceas, 2 minute, dar tot mă gândeam că trebuie să ieșim, că plătisem parcarea și expira timpul. Au fost printre cele mai lungi 2 minute din viața mea. Cum am trecut de barieră, am oprit mașina și m-am dus lângă el în spate să îl liniștesc.

Și nu am înțeles-o pe mama respectivă. Nu am înțeles cele 30 de minute în care a stat lângă pătuț sau la ușa dormitorului și și-a ascultat fetița cum plânge. Și motivul pentru care o cronometra era să nu i se facă rău, nu pentru că ea nu ar mai fi putut ea. Și satisfacția că uite ce copil cuminte are, care adoarme singur.

Cum ar fi să tratezi un adult așa?! Să îl lași să plângă până adoarme, dar să stai cu ceasul lângă el să vezi dacă mai durează mult.

Sau să îl pui într-un scaun sau cărucior, să îi prinzi bine centurile și să mergi senin mai departe chiar dacă el plânge în hohote. Cu lacrimi.

Și dacă nu vrea și nu vrea să se oprească din plâns, să țipi la el să tacă mai repede și să nu mai plângă atât.

Și nu, nu vorbesc de plânsul de nervi sau de crizele de furie. Nici atunci plânsul unui copil nu ar trebui ignorat, dar cu atât mai puțin atunci când e un plâns de dor, de vrut în brațe sau de foame.

Și când merg prin parc sau prin mall și aud copii plângând, îmi pare așa de rău că nu îi pot lua pe toți în brațe.

Dacă aveţi ceva de comentat